Este advevarat ca sistemul medical in Romania nu merge si este foarte adevarat ca medicii in Romania iau spaga si uneori chiar conditioneaza actul medical, insa raul incepe de la atitudinea medicilor fata de pacient. Si numai incepind de acolo, se poate schimba cu adevarat ceva in medicina romaneasca. Regula (si ordinea) este urmatoarea: pacientul trebuie sa fie in primul rind umil, in al doilea rind umilit; si numai dupa aceea vine si restul, iar pe undeva pe la sfirsit vine si un act medical de multe ori discutabil. Si culmea e ca dupa ce aplica aceasta regula medicul se simte si bine. Din pacate meseria de doctor nu este respectata in Romania de nimeni, insa majoritatea doctorilor nu inteleg ca nu au respect nici macar din partea propriilor pacienti. Iar daca pacientul vine cu capul plecat, si nu are nici o intrebare, si nu contrazice in nici un fel nici o decizie, si nu riposteaza nici macar atunci cind sufera, nu inseamna ca romanul e bine crescut, respectuos sau stoic, ci doar ca romanului ii e frica. Si mai inseamna un lucru: romanul nu este educat mai deloc in privinta sanatatii lui si a familiei lui, romanul nu stie ce drepturi are si nici nu stie sa lupte cu adevarat.
As vrea sa cunosc un medic roman bun, care are cu adevarat compasiune, care incearca cu adevarat sa-si inteleaga pacientii si, in acelasi timp, munceste sa ramina competitiv la nivel profesional. (Si aici ma intreb pe cine intereseaza in Romania daca tu, ca medic, esti in vreun fel competitiv cind iti faci meseria?) As vrea sa cunosc un medic roman care e fericit cind pacientii lui se intereseaza pe internet despre o boala (de care sint tratati) si ii pun tot felul de intrebari despre ce au citit. Iar el le acorda timpul necesar, si le da explicatiile, si se face inteles, si ramine si placut, in acelasi timp. As vrea sa cunosc un medic roman caruia sa nu-mi fie frica sa-i spun ca vreau o alta opinie de la un alt specialist, doar pentru ca mai multe minti impreuna fac o treaba mai buna. As vrea sa cunosc un medic roman caruia sa-i pot spune ce imi displace in modul lui de a interactiona cu mine ca pacient, fara sa-mi fie frica ca data viitoare nu voi mai fi acceptat ca pacient. Da, stiu, vreau eu multe si nu prea am de unde!
Dar stiu ca se poate, stiu ca asa e normal sa fie, stiu ca sistemul medical din Romania ar merge mult mai bine numai daca medicii si-ar schimba putin atitudinea. Pacientul este cel care are ultimul cuvint, el este "stapinul", iar tot ceea ce facem noi ca medici este numai pentru el. Pina si un ciine pe strada e uneori mai bine tratat decit modul cum un doctor isi trateaza pacientul. Si cine are mai multa nevoie sa fie tratat ca un rege, decit un om in suferinta.
Si asta este (sau ar trebui sa fie) motivul pentru care facem atita scoala, pentru care facem medicina - sa fim cei mai buni din toate punctele de vedere atunci cind un om are cea mai multa nevoie de tine.
Stiu ca este doar un ideal si, poate suna putin aiurea, dar nu poti sa fii un medic bun fara sa tinzi spre perfectiune. Perfect nu vei fi niciodata, dar daca vrei ceva mai putin decit perfectul nu o sa ajungi niciodata acolo unde ai putea ajunge, nu o sa-ti atingi niciodata potentialul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Adevărul e, dragă Dr.O, că articolul tău m-a impresionat. Poate că "impresionat" e un cuvînt chiar palid. Poftim! Nu-ţi ascund că prima dată am scris "dărîmat", dar m-am temut să nu par aşa cum mi-e felul, adică oarecum patetic. Nu-i nimic, mi-o asum şi pe-asta!
Nu am întîlnit, cel puţin pînă acum sau poate că n-am avut eu norocul ăsta, un medic român cu o asemenea viziune. Să încerc să mă explic.
În liceu, din clasa în care eram, două fete au reuşit la Medicină. Erau nişte tipe simpatice, deschise la minte şi... rockeriţe. Suficiente puncte de legătură cu cei şapte băieţi din clasă, printre care mă număram şi eu. Uneori mai discutam, la o ţigară, în grădina şcolii. În ultima lună dinaintea bacului, ne întrebam, fiecare pe fiecare, unde dă.
Pe atunci admiterea într-o facultate era ceva menit să-ţi marcheze viaţa într-un mod definitoriu. Era primul şi cel mai important pas care despărţea oamenii ce o să mai poată trage cît de cît aer în piept de rataţi. În privinţa asta fetele mai aveau oarecari şanse suplimentare, ele putînd să dea şi a doua sau a treia oară la facultate, ieşind ceva mai puţin din ritmul studiului. Băieţii erau încorporaţi şi urma o perioadă de un an şi patru luni de rupere totală şi adesea definitivă de orice pregătire pentru facultate.Întorşi din militărie, tinerii bărbaţi erau exact cum e cîinele scăpat din lanţ. Numai la studiu nu se gîndeau. Apoi venea, desigur serviciul, că doar nu erau să te ţină ai tăi, băiat bun de muncă, să arzi gazul pe acasă. Aşa că se ducea dracului facultatea şi omul se adîncea în cenuşiul cotidian, cel care-i frîngea încetişor aripile, atît cît le va fi avut.
Am făcut această paranteză mai lungă tocmai pentru ca să ai o perspectivă mai clară asupra situaţiei în care se afla pe atunci un proaspăt absolvent de liceu teoretic şi marea cumpănă ce-l despărţea de idilicul lui viitor.
Cele două fete ne-au mărturisit că vor să facă Medicina. Noi am rămas tăcuţi. La facultatea asta erau între cincisprezece şi douăzeci de oameni pe un loc. Iar dacă jumătate din ei erau pafarişti, restul erau pregătiţi de nu se poate. (Prima condiţie a succesului era învăţarea pe dinafară a manualului de anatomia şi fiziologia omului, apoi urmau chimia şi fizica, la care viitorii studenţi epuizau tomuri groase de probleme, teoria fiind başca.) Dar probabil că nu-ţi spun cine ştie ce noutăţi.
Una dintre fetele acelea m-a întrebat dacă o să dau şi eu tot acolo. Am negat. (Directoarea mă tot bătea la cap să urmez o asemenea carieră, socotind dumneaei că aş avea posibilităţi în sensul ăsta. Cea de "română" renunţase de un an să mă mai îndrume spre filologie, avînd ea alte socoteli cu mine... În sfîrşit!) Atunci cealată colegă a zis, strivind bărbătoasă un muc de ţigară sub talpă: "Adevărul e că n-ai stofă de medic, Toni. Băi, nene, ca să fii medic trebuie să fii, înainte de toate, cîine. Cîine trebuie să fii, mă!", a accentuat ea. Vorbea serios şi nu era cîtuşi de puţin vreun teribilism al vîrstei. Spunea exact ce gîndea. Prietena ei a aprobat-o energic, zicîndu-mi că şi ea mi-ar fi dat acelaşi sfat. Le-am întrebat atunci dacă asumîndu-şi această condiţie de cîine mai merită să faci Medicina. Au început să rîdă amîndouă deodată: "Cum dracului să nu!", au exclamat ele. "Te chinui acum, pînă intri, te mai chinui ceva şi în facultate şi faci naveta pînă-ţi trece os prin os, da' după aia cine-i boier? Ai văzut tu medic fără casă şi maşină ori care să fumeze Carpaţi?..."
Iată că am ţinut minte şi peste ani acea discuţie dintr-o pauză între orele de liceu. Şi chiar de atunci mi s-a părut revelatorie.
A fi cîine. A îndura ca un cîine. A suferi ca un cîine. Dai în mine ca-ntr-un cîine. Cam ce-o însemna asta? Ce să însemne alceva decît suferinţa şi umilinţa necesare pentru a deveni medic. Suportate toate cu dinţii încleştaţi. Aceiaşi dinţi care se vor transforma mai tîrziu în colţi. Pentru a deveni boierul de mai tîrziu. Care cum o să poată fi altfel decît... cîinos.
Cam de aici, zic eu, porneşte totul. De unde atîta compasiune şi înţelegere din partea medicului român, cînd cu el s-au purtat alţii şi l-au format în aşa fel încît să înţeleagă dracului, dacă cumva o fi intrat cu cine ştie ce fumuri idealiste în cap la facultate, că însuşirile acelea nu numai că nu-i sînt de niciun folos, dar, mai mult de atît pot fi extrem de dăunătoare. Profesorii sînt cele mai explicite modele. O amică de-a noastră, tot medic, ne povestea că în perioada stagiaturii o mare somitate medicală - una care azi apare pe sticlă şi vorbeşte foarte moralizator - le spunea cam aşa: "Băi, fraierilor! Nu refuzaţi nimic din ce vi se oferă. O ciocolăţică, o cafea, un dres, un douş'cinci de lei. Bune şi alea! Nu faceţi voi frumos la bolnav! Las' să facă el la voi, că pe el îl doare! Că omu-i şmecher. Dacă te vede cumsecade zice: A! Lu' ăsta nu-i dau că e de treabă şi mă serveşte oricum. Şi vorbesc între ei, n-aveţi voi grijă, iar după aia o să vă uitaţi la asistente cum fumează Kent şi beau nes, iar voi, ca proastele, o să fumaţi Snagov şi o să beţi nechezol." Închieia întotdeauna: "Băă, băgaţi bine la cap că medicina e o treabă lucrativă!"
Acum nu ştiu. Poate te-oi fi întîlnit şi tu cu personajul - dacă ai făcut practică la Fundeni şi îl vei fi prins - ba chiar i-oi fi auzit sfaturile înţelepte. Dacă nu pe ale lui, pe ale urmaşului său în funcţie, fiindcă - nu-i aşa? - există o tradiţie a şcolii medicale româneşti.
Ceea ce m-a impresionat însă este faptul că deşi ai fost forjată în acelaşi sistem, că i-ai auzit pe aceşti corifei, nu numai că nu i-ai ascultat, măcar aşa, cu jumătate de ureche, dar nici nu s-a lipit nimic de tine. Şi la ce ţi-a folosit ţie compasiunea şi înţelegerea faţă de bolnav sau studiul serios şi bunul-simţ? În loc să fi ajuns şi tu o cucoană, o doamna doctor la Bucureşti, capitală europeană, vezi bine, la fel ca alte colege deştepte, ai ajuns tocmai în America. Vai de capul tău!
Aş putea să închei pe acest ton glumeţ. Totuşi, mi-e greu să nu mă întreb dacă tu eşti doar o fericită excepţie sau dacă nu cumva, dimpreună cu alţi colegi de prin Occident, asemeni ţie, veţi fi cîndva un alt fel de modele pentru medicii de mîine ai ţării ăşteia. Modele care să şi fie luate în considerare, nu? În fond, trebuie să recunosc că şi eu sînt tot un idealist.
nu pot sa nu fiu de acord cu voi, cind stiu foarte bine cum stau lucrurile in romania... prietena mea este medic specialist de urgenta (nu mai practica ca s-a des-gustat la 45 de ani, dupa ani de meserie) si am auzit destule... chiar si despre "medicina lucrativa"... dar am o povestioara: ma marit cu un olandez, ajung in olanda si dupa 2 luni fac o criza rea de ulcer si ajung la spital (ulcerul imi fusese diagnosticat cu citiva ani in urma la oradea)... durere grea... stagiari, anamneze, o doctorita care cind aude ca sint romanca (si totusi blonda cu ochi albastri) ma intreaba: "cum asa, pai in romania nu sinteti toti MICI si NEGRI?"... trei zile de spital, cu acelasi paleative ca in romania, fara regim... analize, cu care nu stiu nici azi ce s-a intimplat... dupa cele trei zile, vine un doctor pe care nu il mai vazusem (era pe la 8 seara) si imi spune ca am fierul cam scazut, sa am grija si sa merg acasa... fara o reteta, fara un diagnostic... ma duc acasa... nefiind inca inscrisa la registrul de taxe (ia ceva timp cehstia asta), nu aveam inca un numar-sofi, nu eram inca inscrisa in sistem, deci ioc asigurare... vine factura: 3800 de guldeni... sotul meu spune ca trebuie sa platim... eu, incrincenata dupa ani de ceausescu, spun ca NU, nici poveste sa platesc pentru un serviciu de care (fir-ar sa fie!) nu am beneficiat... si fac reclamatie (sotul meu a tradus-o)... dupa un schimb de scrisorele care a durat cam 2 luni, sintem intr-o buna dimineata invitati (ziua si ora putem sa le alegem noi) la serviciul de reclamatii al spitalului... mergem la serviciul de reclamatii al spitaluilui... sintem primiti frumos de o doamna extrem de bine pregatita ca PR, cu ceai si cafea, spun eu ce ma doare si, dupa ce pune doamna totul pe hirtie, plecam... a doua zi, dimineata la 9, suna telefonul... era doamna de la serviciul de reclamatii al spitalului... cazul meu a ramas neinvestigat si nediagnosticat, am fost externata fara sa fiu indrumata la un doctor care sa imi urmeze cazul si nu am primit, recte!, nici un fel de tratament pentru durerile de care ma plingeam la ora internarii in spital... uau! facturile vor fi anulate (le-am primit, intr-adevar, anulate, dupa vreo saptamina) cu conditia (!!) ca eu, romanca, sa nu iau nici un fel de masuri impotriva spitalului... eeee? totul la telefon, nimic pe hirtie... si cadou, o cartela de parcare gratuita in parcarea spitalului, cu uimire am constatat retroactiv ca a fost valabila un an intreg!
si v-as mai povesti de medicul nostru de familie (pe care nu poti sa-l schimbi ca nu te mai ia nimeni!!) dar sigur ajung sa va plictisesc... si v-as mai povesti si de serviciul telefonic de urgenta unde am sunat cu 41grade febra, banuind o infectie post-partum, si unde o voce mi-a spus sa iau linistita o aspirina, sa beau un ceai si sa ma culc - a doua zi la prinz eram in sala de operatie... si toate astea in olanda...
nu pot sa spun ca in romania NU mentalitatea este cea care face dintr-un doctor unul bun sau unul rau si ca de cele mai multe ori are efect negativ... dar ce facem cu faptul ca de cind sint aici, am dat de un singur doctor adevarat (cel care m-a ajutat s-o am pe zara)?
ps: imediat ce am avut asigurare, am primit de la doctorul de familie tratamentul de 7 zile cu antibiotice... a fost atit de simplu... si asta m-a enervat cel mai tare!
si ca sa inchei, ca e tirziu, pentru mine e tare binevenit un blog de doctor... imi permit sa il adaug pe blogroll-ul meu...
"as vrea sa cunosc un medic roman care e fericit cind pacientii lui se intereseaza pe internet despre o boala (de care sint tratati) si ii pun tot felul de intrebari despre ce au citit." :)) e frumos ce spui tu, dar stii cum se intampla in romania: dom'doctor da eu am citit ca e mai bun medicamentul X decat asta de la dumneavoastra. si atunci trebuie sa stai juma' de ora sa ii explici ca mai ia si alt medicament si daca le ia impreuna nu e bine pentru el. Stii ce se intampla in jumatatea de ora in care il lamuresti si ii raspunzi la intrebari? toate babele de la usa te fac in toate felurile: ca esti tanar prost si nesimtit si ca era mai bun celalalt doctor. Deci nu prea exista reciprocitate oricat ai incerca sa fii cu bun simtz. Plus, daca ii tratezi cu zambetul pe buze, mai ca treci la categoria "colega" si se lauda babele intre ele prin salon ca te cunosc bine si le mai vine, din pricina "apropierii" cu tine sa-si mai dea si intre ele retzete. M-am trezit cu unul tanar, la vreo 20 de ani, care ere informat de pe net, ca-mi spune ca nu era cazul sa fac manevra y pretena-sii, ca a citit el pe net. Pai la ce dracu sa le mai zambesti?! romanul nu stie inca de colaborare, interactiune, ci doar de dominantza/supunere. Desigur nu e un adevar general valabil, dar des e cu sigurantza intalnit. E cam mare incrancenarea prin spitale, din pricina majoritatii care nu s-a format decat in specialitate, multi neavand stofa sau carisma necesara pentru a practica medicina asa cum spui tu , sau "sufera de sine". Exceptii mai exista, insa dupa o vreme pleaca, sau incep sa faca o echilibristica fantastica intre pacienti/propria identitate/ceilalti medici/asistente. exceptii? am gasit aici: www.thalamus.ro si desigur mai sunt, insa nici macar intre exceptii nu exista coeziune, ci fiecare cu ale lui......in Romania mai dureaza.
Numele meu este Ioana,sunt din Romania si sunt eleva in clasa a XII-a.Vreau sa urmez facultatea de medicina dentara,si stiu ca acest lucru este exact ceea ce-mi doresc cu adevarat.LA fel ca si dvs. nu sunt de acord cu ceea ce se intampla in Romania in ceea ce priveste sistemul medical(si nu numai din pacate).Poate unii considera ca inca sunt prea mica pentru a avea un cuvant de spus,dar acest lucru nu ma deranjeaza,din contra imi da si mai multa putere sa fac ceva util spre binele populatie tarii.As fi foarte fericita daca as putea schimba lucrurile peste noapte,dar sunt realista si acest lucru ma face sa inteleg ca este mai mult decat imposibil acest lucru.Oricum cineva trebuie sa aiba o initiativa in aceasta privinta pentru ca stim cu totii ce inseamna sistemul medical din Romania:de la conditii de spitalizare absolut mizere,la indarjirea medicilor(daca ii putem numi asa)de a-si aduce un venit-considerabil de altfel-de pe urma unei simple consultatii sau ceva ce ar trebui sa se intample in mod firesc intr-o tara cu adevarat civilizata.Ma repugna atitudine mdicilor romani,sunt absolut indiferenti...oare au uitat ceea ce au invatat pe durata numerosilor ani de studiu?banii au ajuns sa fie atat de importanti incat sa nu mai conteze starea sanatatii semenilor tai avand in vedere ca ai pregatirea necesara pentru a oferi ajutor?Eu nu-mi doresc sa devin un astfel de medic si stiu ca nu voi fi asa nici daca voi fi inconjurata numai de astfel de oameni-daca se mai pot numi asa.Accept cu draga inima sfaturi din partea dvs. si daca dvs credeti ca nu ar fi o pierere de timp pentru putinul timp care va ramane in afara slujbei dvs , am indrazneala de a va cere sa-mi trimiteti sfaturi pe adresa mea(ionutza_tweety@yahoo.com).Va multumesc daca ati ajuns aici la final si ati citit ceea ce am avut de spus(cu toate ca mai am inca foarte multe de spus :)).Cu respect,Ioana.
Esti o curajoasa si iti doresc mult succes. Eu zic ca merita si daca ar fi sa o iau de la capat, as face exact acelasi lucru, adica medicina. Poate ca acum as avea mai multe sanse de a schimba ceva in Romania. Lucrurile se mai schimba si pina si eu trebuie sa recunosc acest lucru. Insa dupa 10 ani de viata intr-o alta tara, intr-un sistem complet diferit, mi-e teama ca nu ma mai pot adapta la Romania de azi. Poate ca suna ciudat, dar inca mai visez ca intr-o zi sa ma intorc si sa fiu alaturi de ai mei.
Trimiteți un comentariu