Sintem intr-un spital, avem doua paturi in camera, este mocheta pe jos, unui pacient i se aduce o tava cu mincarea ceruta - la pat; doctorul intra in camera (mult dupa ce vizita s-a terminat) si incearca sa vorbeasca cu sotia pacientului pentru a o pune la curent cu intimplarile de peste noapte si cu planul de tratament din acea zi. Sotia nu a venit inca de acasa sa-si viziteze sotul in spital, insa doctorul este informat ca s-ar putea sa soseasca intr-o ora. Doctorul zimbeste si promite sa revina intr-o ora pentru a vorbi cu ea, asa cum a promis sa faca initial. Si dupa o ora chiar revine.
Sintem acum intr-un spital vechi, murdar, urit mirositor si saracacios. Pacientii se plimba de colo colo, fumeaza cite o tigara, mai maninca dintr-un pachet facut din hirtie de ziar, unii sint in camere, intinsi pe paturi de metal, mai mult sau mai putin suferinzi. Sotia unui fost pacient al spitalului o asteapta pe coridor pe doctorita specialista pentru a obtine o informatie in legatura cu un consult la un mare si binecunoscut specialist dintr-un centru renumit. Femeia este aspru pusa la punct de doctorita pentru ca nu a tinut-o la curent cu starea pacientului, care de altfel era internat intr-un alt spital la acea data; cit despre ajutorul necesar, femeii i se da un numar de telefon, dar i se spune clar ca o asemenea cereree de neinteles, din moment ce mai mult decit poate EA sa ii ofere pacientului nici ca se poate!
Sint convinsa ca pe oricine as intreba ar sti ca prima poveste nu se petrece in Romania, iar ca a doua poveste, cu siguranta, se petrece in Romania. As fi mult mai curioasa citi oameni cred ca prima poveste se va putea petrece si in Romania intr-o zi nu prea indepartata. Nu multi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Dragă Dr. O,
Am citit cu interes cele scrise de tine cu atîta onestitate şi luciditate. Mai rar ca asemenea observaţii să vină din partea unui medic român. Chiar foarte rar. Mai ales fragmentul acela cu doctoriţa cea nevricoasă care o muştruluieşte pe amărîta de soţie a fostului pacient, explicîndu-i că dacă EA nu poate să-l vindece pe bolnav, nici specialistu' specialiştilor nu poate să o facă.
Cît despre mizeria din spitalele româneşti, hm!, lucrurile sînt mult, mult mai nuanţate.
Ca unul ce am fost nevoit, toamna trecută, să hălăduiesc prin asemenea aşezăminte pot spune că, măcar în Bucureşti, lucrurile au început să se schimbe. Dar numai în ceea ce priveşte un anume fel de jeg. S-a pus gresie şi faianţă, s-a zugrăvit, s-au făcut amenajări interioare, s-a schimbat binişor look-ul şi s-a adus aparatură modernă. Dar să-mi fie cu iertare, mentalităţile şi tradiţia inaugurată acum mai bine de o jumătate de secol printre medici şi cadre a rămas neclintită. Doamna îngrijitoare nu-ţi schimbă lenjeria de pat decît dacă-i dai şpagă. Ca să le faci pe surorile şi asistentele medicale să fie ceva mai atente, trebuie să mişti binişor din urechi. În fine, domnii doctori - vorbesc la modul general, or mai fi şi cazuri fericite - au grijă să programeze bolnavii vîrstnici la operaţie în funcţie de data la care aceştia primesc pensia.
Am rămas uluit de modul de gîndire al unui medic - rudă cu nişte prieteni şi mai sincer, ca tot omul după cîteva pahare - care mi-a explicat cu o francheţe ce friza cel mai atroce cinism, că bolnavul care se internează ca "nesimţitul" fără un ban în buzunar (ban însemnînd la el minimum cinci milioane de lei!), poate să aştepte pînă la "sulivară" (după propria-i expresie) ca să se uite "vreun chirurg cît de cît serios la el". Dumnealui perora că ar fi cazul să se facă, dracului, un spital municipal mare de tot în care să vină toţi "jegoşii" din capitală, unde să se facă "medicină de-asta socială", iar în rest, toate spitalele să fie particulare, cu tariful prestărilor medicale afişate la intrare. "Cui nu-i place sau nu-şi permite, să elibereze ringu'!" La ce ring se referea domnul în cauză te las pe tine să tragi concluzia.
Să nu-ţi închipui că vorbea un medic bătrîn şi învechit în relele sistemului. Nici vorbă! Tipul era un bărbat de vreo treizeci de ani, unul care ştia foarte bine ce vrea de la viaţă. Argumenta prin standing-ul pe care medicii occidentali îl au, văitîndu-se că salariile celor români sînt o mizerie. "Dacă aş sta din salariu', nici să fac plinu' la BMW-eu şi să-l întreţin ca lumea n-aş avea!", era explicaţia lui finală. Maşina cu care se fălea o primise cadou de la taică-su, tot medic, prin Ploieşti... El săracu' era abia la început.
Am văzut acum cîteva zile un documentar foarte interesant. Angola şi, primntre altele, sistemul sanitar de acolo. O să spui că nu-i un exemplu nimerit. O ţară bananieră şi alte şabloane care alcătuiesc o imagine tip asupra acestui gen de ţări. Ei bine, înainte de orice Angola este o ţară petrolieră şi încă una care exportă ţiţei la greu. Companiile petroliere au deschis aici spitale şi clinici particulare, acolo unde sînt trataţi angajaţii lor şi elita societăţii angoleze. O elită al naibii de asemănătoare cu cea dîmboviţeană. În rest, mai ales în zonele rurale, e jale.
Au apărut şi al noi asemenea clinici şi spitale particulare. Cum-necum, au cadrele şi medicii lor care nu întind mîna sau nu aşteaptă plicul cu şpaga cea de toate zilele. Dar şi tarifele practicate sînt amuţitoare. E de prisos să-ţi spun că pe acolo nu calcă decît pacienţi pregătiţi cu mult mai bine decît alea cinci milioane minimale de care vorbea amicul. (Vorbesc de spitale, nu de laboratoarele de analize ale clinicilor particulare.) Deci sînt interzise marii majorităţi a populaţiei. Poate că deocamdată sînt prea puţine, iar concurenţa şi societăţile de asigurare vor mai regla gradul de accesibilitate al acestora. Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Oricum, pînă una-alta, noi plătim un impozit pentru asigurările medicale de stat. Şi nu unul tocmai lejer. Dimpotrivă, unul care ne-ar îndreptăţi pe noi, potenţialii pacienţi, să fim trataţi cum se cuvine şi fără bani suplimentari sau medicamente şi mîncare aduse de acasă.
Medicii se plîng - pe bună dreptate - că salariile lor sînt prea mici. Mici, mici, dar evoluţia lor a fost una de remarcat. Asta comparativ nu cu raportările la lumea occidentală ci la cea românească, adică, pînă la urmă, cea în care trăiesc. Sigur, primul salariu de opt milioane de lei pentru un stagiar pare puţin. Dar pensia medie în România (vorbesc de cea reală, pe care o ştiu eu foarte bine, nu de cea rezultată din nişte statistici pe care nu le pot pricepe cu niciun chip) e de vreo trei milioane şi jumătate de lei. Şi vorbesc aici de mediul citadin. Fiindcă pensiile de agicultor se învîrt în jurul a vreo cinci sute de mii. Salariul unei vînzătoare la supermarket e de şase milioane, al unui funcţionar municipal cam tot aşa, iar al unui poştaş cu opt ani de muncă în respectiva instituţie e de 3,8 milioane de lei, plus bonuri de masă, desigur, care una peste alta îl duc la peste cinci milioane. Toată lumea e plătită prost în România. Depinde doar ce etalon îţi alegi. Judecătorii sînt nemulţumiţi cu cele cincizeci de milioane ale lor, fotbaliştii cu cei o sută cincizeci de mii de euro ai lor, de zece pînă la o sută de ori mai mici decît ale fîrtaţilor ce joacă prin campionatul Anglei, Spaniei sau Italiei. Dar toţi aceşti nemulţumiţi, mă repet, trăiesc aici, în patria noastră, nu la Paris sau la Londra.
Marea problemă, după părerea mea, e cînd vor fi aceşti oameni (nu, nu fotbaliştii!) mulţumiţi în asemenea măsură încît să nu mai întindă mîna. Ştii de ce mă întreb asta? Fiindcă am minte cazul unei judecătoare. O cunosc pe fata asta de mult, din şcoala primară. Întîmplarea face să locuiască pe lîngă Florin Grama, prietenul şi primul meu editor. Pînă în Revoluţie stătea în cartierul Drumul Sării, într-una din vilele tip ce fuseseră construite în perioada inerbelică. Azi locuieşte tot acolo, numai că vila are trei nivele, plus garaj încălzit la subsol, dublîndu-şi volumul. Nu mai spun cu ce maşini se preumblă doamna şi soţul. Or, toată propăşirea asta materială nu putea fi în mod cert bazată numai pe salariu, fie el şi acela atît de impozant. Fireşte că nimeni nu o ia de gîlci să o întrebe cum şi-a făcut toată averea aia. În schimb toată lumea se întreabă de ce merge în halul în care merge justiţia noastră. Răspunsul ar fi că justiţia merge la fel de bine ca şi sistemul sanitar. Şi din aceleaşi cauze. Fiindcă şi tribunalele au fost zugrăvite, amenajate, modernizate şi s-a băgat la greu în ele înaltă tehnologie şi dotare informatică.
Pînă cînd judecătorii nu o să înţeleagă să nu condiţioneze justiţia de şpagă, pînă cînd medicii nu o să înţeleagă să nu condiţioneze actul medical de şpagă, iar poliţiştii, funcţionarii, de la primării pînă la guvern, să nu mai facă şi ei acelaşi lucru, ei bine, pînă atunci nu o să se întîmple nimic pozitiv. Poate că e un truism. Mentalitatea şi responsabilitatea profesională sînt cheia. Iată un adevăr atît de evident încît nici măcar nu-l mai luăm în seamă. Altminteri pot să vină, cuprinşi de o nebunie subită, şeicii din Dubai să ne construiască spitale sau tribunale cu pereţii placaţi cu aur şi să le doteze pe toate cu tehnologii de zeci de miliarde de euro, că tot n-o să se întîmple nimic. Atîta timp cît motivaţia fundamentală a studenţilor de la Drept şi Medicină va fi în proporţie de 92% una strict materială (ceilalţi 7% au fost discreţi, iar procentul rămas o fi cel idealist) n-o să se clintească nimic. Apropo de statistici. Ştii care sînt categoriile profesionale cele mai corupte din România? Pe locul întîi ospătarii, pe locul doi frizerii şi coafezele, pe locul trei poştaşii. Abia pe locul şapte sînt poliţiştii... Interesant, nu? Nu de alta, dar la aceste rezultate s-a ajuns prin consultarea românilor, nu a marţienilor. Sau mai ştii? Aici s-o aplica rincipiul acela: decît să mă minţi într-un mod atît de jenant, mai bine prezintă-mi un sondaj de opinie adus frumos din condei!
Trimiteți un comentariu